Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul". Într-o zi, capra cheamă iezii de pe- afară şi le zice: - Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când voi veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa: Trei iezi cucuieţi, Uşa mamei descuieţi! Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe, Drob de sare În spinare, Mălăieş În călcăieş, Smoc de flori Pe subsuori. Auzit- aţi ce-am spus eu? - Da, mămucă, ziseră iezii. - Pot să am nădejde în voi? - Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată vorbit rămâne. - Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, şi mai rămâneţi cu bine! - Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să ne-aduci demâncare. Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: "Pereţii au urechi şi ferestrele ochi". Un duşman de lup - ş-apoi ştiţi care? - chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la peretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânşii. "Bun! zise el în gândul său. Ia, acu mi-e timpul!... De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli!" Cum zice, şi vine la uşă: şi cum vine, şi începe: Trei iezi cucuieţi, Mamei uşa descuieţi! Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe, Drob de sare În spinare, Mălăieş În călcăieş, Smoc de flori Pe subsuori. - Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga! - Ia! băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare. - Sărăcuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi răguşit, ci-i mai subţire şi mai frumos! Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar şi puse să-i ascuţe limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcându-se, începu iar: Trei iezi cucuieţi, Mamei uşa descuieţi!... - Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca, nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă nu-i ea?! Că doar şi eu am urechi! Mă duc să-i deschid. - Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi -mă şi pe mine! Poate mai de- apoi a veni cineva ş-a zice: Deschideţi uşa, Că vine mătuşa! ş-atunci voi trebuie numaidecât să deschideţi? - D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de când lupii albi şi s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana? - Apoi, dă! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap... Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ţinea mult şi bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid. Atunci mezinul se vâră iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de prichici şi cu nasul de funingine, tace ca peştele şi tremură ca varga de frică. Dar frica-i din rai, sărmana! Asemene cel mijlociu, tuşti! iute sub un chersin: se-nghemuieşte amlo cum poate, tace ca pământul şi-i tremură carnea pe dânsul de frică: Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!... Însă cel mare se dă după uşă şi - să tragă, să nu tragă? - în sfârşit, trage zăvorul... Când iaca!... ce să vadă? Ş-apoi mai are când vedea?... căci lupului îi scăpărau ochii şi-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Şi, nici una, nici două, haţ! pe ied de gât, îi rătează capul pe loc şi-l mănâncă aşa de iute şi cu aşa poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând: - Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu? Parc-au intrat în pământ... Unde să fie, unde să fie? Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dinmlo, dar pace bună! iezii nu-s nicăieri! - Mă!... că mare minune-i şi astal.. dar nici acasă n-am de coasă... ia să mai odihnesc oleacă aste bătrâneţe! Apoi se îndoaie de şele cam cu greu, şi se pune pe chersin. Şi când s-a pus pe chersin, nu ştiu cum s-a făcut, ori că chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? - îl păştea păcatul şi-l mânca spinarea, sărăcuţul! - Să-ţi fie de bine, nănaşule! - A!... ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el! Apoi ridică chersinul binişor, înşfacă iedul de urechi şi-l fiocăieşte şi- l jumuleşte şi pe acela de-i merg petecele!... Vorba ceea: "Că toată pasărea pe limba ei piere". Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peştele în borş la foc. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi pereţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum. Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap şi a plânge cu amar după frăţiorii săi. - Drăguţii mei frăţiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mâncat! Şi biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce-a venit pe capul ei! Şi boceşte el şi boceşte până îl apucă leşin! Dar ce era să le facă? Vina nu era a lui, şi ce-au căutat pe nas le-a dat. Când jelea el aşa, iaca şi capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării şi gâfuind. Şi cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinţii rânjiţi, în fereşti. - Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă văd! Băieţii mamei, băieţi, Frumuşei şi cucuieţi! Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se păinjinesc. Şi ce era nu era a bine!... Ea însă tot merge pân' la uşă, cum poate, crezând că părerea o înşală... şi cum ajunge, şi începe: Trei iezi cucuieţi, Mamei uşa descuieţi! Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe, Drob de sare În spinare, Mălăieş În călcăieş, Smoc de flori Pe subsuori. Atunci iedul mezin - care acum era şi cel dintâi şi cel de pe urmă - sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele mâne-sa şi cu lacrimi de sânge începe a-i spune: - Mămucă, mămucă, uite ce am păţit noi. Mare foc şi potop au căzut pe capul nostru! Capra atunci, holbând ochii lung prin casă, o cuprinde spaima şi rămâne încremenită!... Dar mai pe urmă, îmbărbătându-se, şi-a mai venit puţin în fire ş-a întrebat: - Da' ce-a fost aici, copile? - Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă, n-a trecut tocmai mult şi iaca cineva s-aude bătând la uşă şi spunând: Trei iezi cucuieţi, Mamei uşa descuieţi... - Şi frate-meu cel mare, nătâng şi neastâmpărat cum îl ştii, fuga la uşă să deschidă. - Ş-atunci?... - Atunci, eu m-am vârât iute în horn, şi frate-meu cel mijlociu sub chersin, iară cel mare, după cum îţi spun, se dă cu nepăsare după uşă şi trage zăvorul!... - Ş-atunci?... - Atunci, grozăvie mare! Nănaşul nostru şi prietenul d-tale, cumătrul lup, se şi arată în prag! - Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că nu mi-a speria copilaşii niciodată? - Apoi dă, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieţi! - Ei las' că l-oi învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană, şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată... Ticălosul şi mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua... Apoi doar eu nu-s de- acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt. Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne! - Of, mămucă, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă:"Nici pe dracul să-l vezi, da' nici cruce să-ţi faci!" - Ba nu, dragul mamei! "Că până la Dumnezeu, sfinţii îţi iau sufletul." Ş- apoi ţine tu minte, copile, ce-ţi spun eu: că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, să nu cumva să te răsufii cuiva, ca să prindă el de veste. Şi de-atunci căuta şi ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz cumătrusău. Se pune ea pe gânduri şi stă în cumpene, cum să dreagă şi ce să-i facă? "Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! Că i-oi face eu cumătrului una de şi-a muşca labele!" Aproape de casa ei era o groapă adâncă; acolo-i nădejdea caprei. - La cada cu dubala, cumătre lup, că nu-i de chip!... Ia, de-acu să-ncepe fapta: Hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a dat de lucru! Şi aşa zicând, pune poalele-n brâu, îşi suflecă mânecile, aţâţă focul şi s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână şi cu ouă şi fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic şi cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta aşază o leasă de nuiele numai înţinată şi nişte frunzari peste dânsa; peste frunzari toarnă ţărna şi peste ţărnă aşterne o rogojină. Apoi face un scăuieş de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă şi se duce prin pădure să caute pe cumătru-său şi să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă de-o prăpastie grozavă şi întunecoasă şi pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup. - Bună vremea, cumătro! Da' ce vânt te-a abătut pe-aici? - Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura... apoi dă, nu ştii d-ta că nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia? Ia, nu ştiu cine-a fost pe la mine acasă în lipsa mea, că ştiu că mi-a făcut-o bună! - Ca ce fel, cumătriţă dragă? - Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis şi i-a crâmpoţit, de le-am plâns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva! - Da' nu mai spune, cumătră! - Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus către Domnul, şi datoria ne face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut şi eu un praznic, după puterea mea, şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe d-ta, cumătre; ca să mă mai mângâi... - Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă. - Te cred, cumătre, d-apoi, dă, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrea Cel-de-sus. Apoi capra porneşte înainte plângând, şi lupul după dânsa, prefăcându-se că plânge. - Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinând. De ce ţi-e mai drag în lume tocmai de-aceea n-ai parte... - Apoi dă, cumătră, când ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. Nu- ţi face şi d-ta atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toţii acolo. - Aşa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gâgâlici, de cruzi s-au mai dus! - Apoi dă, cumătră, se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot puişori de cei mai tineri. - Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţi-ar fi? D-apoi aşa?... - Doamne, cumătră, Doamne! Oi face şi eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe- acasă? Că mi-aduc aminte ca acu că l- am întâlnit odată prin zmeuriş; şi mi-a spus că dacă-ai vrea d-ta să-i dai un băiat, să-l înveţe cojocăria. Şi din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la cumătra! - Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieşul şi punându-l deasupra groapei cu pricina, şezi cole şi să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu! Răstoarnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte. Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpov; şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât. - Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătră, că bune sarmale ai mai făcut! Şi cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieşul de ceară s-a topit, şi leasa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru. - Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ţi-ai pus în cârd? Capra ţi-a venit de hac! - Valeu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n mine! - Ba nu, cumătre; c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac şi de işti mai bătrâni, numai să fie bine fripţi; ştii, cole, să treacă focul printr-înşii. - Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa! - Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! De-abia i-a mai trece băieţelului istuia de speriat, că mult păr îmi trebuia de la tine ca să-l afum! Ţi- aduci aminte, dihanie răutăcioasă şi spurcată, când mi te-ai jurat pe părul tău? Şi bine mi-ai mâncat iezişorii! - Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă şi nu-ţi mai face atâta osândă cu mine! - Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bineo mai plesnişi dinioare cu cuvinte din scriptură! După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân ş-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot. Şi aşa s- a păgubit sărmana capră şi de cei doi iezi, da' şi de cumătru-său lupul păgubaşă a rămas, şi păgubaşă să fie! Şi auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-a mai părut bine! Şi s-au adunat cu toatele la priveghi şi unde nu s-au aşternut pe mâncare şi pe băute, veselindu-se împreună... Şi eram şi eu acolo de faţă, şi- ndată după aceea am încălecat iute pe-o şa ş-am venit de v-am spus povestea aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde n- am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v- am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună!
